Iertarea aduce lumină în vieţile noastre, dar nu e întotdeauna uşor să înţelegem asta
Iertarea aduce lumina în vieţile noastre, dar nu e întotdeauna uşor să înţelegem acest lucru. Pentru că undeva în suflet doare foarte tare, iar de multe ori durerea lungă împietreşte sufletul.
E nevoie măcar de-un strop de iubire...
Mama şi fiul se întâlnesc de 2-3 ori pe an. De fiecare dată se lasă cu ceartă, cuvinte grele şi lacrimi înghiţite spre satisfacerea orgoliului.
Mama are 85 de ani, fiul are 58 de ani, dintr-o parte s-ar părea că relaţia dintre ei e bazată pe respect şi iubire. Ca martor direct, observi cu uşurinţă că ceea ce este între ei nu este relaţie, stau ambii la fundul propriului hău, aruncând cu pietre unul în altul.
Femeia a crescut 3 băieţi, bărbatul a părăsit-o pentru alta când cel mic a făcut jumătate de an. Flăcăii sunt născuţi la interval de un an, doi fiecare.
Reiese că femeia cu bărbatul au fost împreună 5 ani.
5 ani care şi-au pus amprenta pe toţi ceilalţi ani din viaţa fiecăruia.
5 ani transformaţi într-un izvor otrăvit din care-şi potolesc toţi 4 setea, cei 3 fraţi şi mama lor.
Femeia a lucrat pe unde a putut, de la primele minute ale răsăritului, s-a culcat mult după miezul nopţii. Îşi făcea griji pentru copii, voia să-i ştie cel puţin sătui şi curaţi.
Asta nu era iubirea ei, era datoria ei. A avut grijă societatea din perioada anilor '60-80 să bage în cap oamenilor că urmaşii noştri nu sunt pui spre adorarea noastră, ci născuţi spre supunerea şi condiţionarea noastră. Ani care au ucis în oameni potenţialul de a oferi şi simţi iubire de la proprii copii, de la ceea ce creşte 9 luni lângă inima femeii.
În spatele datoriei de mamă, se năştea o nouă femeie, obijduită pe viaţă, pe Dumnezeu, pe noroc.
Copiii ei erau şi sunt în continuare fântâna în care ea-şi scuipă nemulţumirea, reproşurile, critica, reamintindu-le fiecăruia în parte cât a costat-o rolul ei de mamă a lor.
Parcă-ţi vine să zici că-şi merită fiecare rolul în puzzle-ul familal.
Dar dacă ne amintim de puterea şi frumuseţea iubirii, te apucă plânsul.
Şi nu doar pentru ei. Pentru copiii fiilor săi, pentru nepoţii fiilor săi.
Pentru că moştenirea emoţională are un impact de 100 de ori mai mare decât lecţiile de morală, pardon de educare şi normele etice.
Femeia nu a fost iubită niciodată. Şi-a trăit copilăria între pereţii reci şi plini de mucegai ai unui orfelinat, soţul a părăsit-o, al doilea soţ a murit la scurt timp.
Cum ar fi fost dacă tot timpul în care şi-a blestemat existenţa şi oamenii din viaţa ei, ar fi fost tratat cu puţină iubire?
Acum, această mamă îşi aşteaptă fii cu nerăbdare acasă.
Ei vin la ea, au grijă de ea ca de o mamă, stau cu ea la taclale, îi ascultă toate poveştile despre greu din viaŧa ei.
De fiecare dată, fiecare întâlnire se lasă cu scandal.
Ea nu le poate accepta iubirea, pentru că nu vrea să ierte.
Şi e loc de iertare, împăcare şi iubire ca totul să poată fi altfel.
...iar în capul mesei orgoliul dansează deasupra creierelor şi inimilor lor.
...şi totul stă în puterea iertării...
Sursa foto: pixabay
E nevoie măcar de-un strop de iubire...
Mama şi fiul se întâlnesc de 2-3 ori pe an. De fiecare dată se lasă cu ceartă, cuvinte grele şi lacrimi înghiţite spre satisfacerea orgoliului.
Mama are 85 de ani, fiul are 58 de ani, dintr-o parte s-ar părea că relaţia dintre ei e bazată pe respect şi iubire. Ca martor direct, observi cu uşurinţă că ceea ce este între ei nu este relaţie, stau ambii la fundul propriului hău, aruncând cu pietre unul în altul.
Femeia a crescut 3 băieţi, bărbatul a părăsit-o pentru alta când cel mic a făcut jumătate de an. Flăcăii sunt născuţi la interval de un an, doi fiecare.
Reiese că femeia cu bărbatul au fost împreună 5 ani.
5 ani care şi-au pus amprenta pe toţi ceilalţi ani din viaţa fiecăruia.
5 ani transformaţi într-un izvor otrăvit din care-şi potolesc toţi 4 setea, cei 3 fraţi şi mama lor.
Femeia a lucrat pe unde a putut, de la primele minute ale răsăritului, s-a culcat mult după miezul nopţii. Îşi făcea griji pentru copii, voia să-i ştie cel puţin sătui şi curaţi.
Asta nu era iubirea ei, era datoria ei. A avut grijă societatea din perioada anilor '60-80 să bage în cap oamenilor că urmaşii noştri nu sunt pui spre adorarea noastră, ci născuţi spre supunerea şi condiţionarea noastră. Ani care au ucis în oameni potenţialul de a oferi şi simţi iubire de la proprii copii, de la ceea ce creşte 9 luni lângă inima femeii.
În spatele datoriei de mamă, se năştea o nouă femeie, obijduită pe viaţă, pe Dumnezeu, pe noroc.
Copiii ei erau şi sunt în continuare fântâna în care ea-şi scuipă nemulţumirea, reproşurile, critica, reamintindu-le fiecăruia în parte cât a costat-o rolul ei de mamă a lor.
Parcă-ţi vine să zici că-şi merită fiecare rolul în puzzle-ul familal.
Dar dacă ne amintim de puterea şi frumuseţea iubirii, te apucă plânsul.
Şi nu doar pentru ei. Pentru copiii fiilor săi, pentru nepoţii fiilor săi.
Pentru că moştenirea emoţională are un impact de 100 de ori mai mare decât lecţiile de morală, pardon de educare şi normele etice.
Femeia nu a fost iubită niciodată. Şi-a trăit copilăria între pereţii reci şi plini de mucegai ai unui orfelinat, soţul a părăsit-o, al doilea soţ a murit la scurt timp.
Cum ar fi fost dacă tot timpul în care şi-a blestemat existenţa şi oamenii din viaţa ei, ar fi fost tratat cu puţină iubire?
Acum, această mamă îşi aşteaptă fii cu nerăbdare acasă.
Ei vin la ea, au grijă de ea ca de o mamă, stau cu ea la taclale, îi ascultă toate poveştile despre greu din viaŧa ei.
De fiecare dată, fiecare întâlnire se lasă cu scandal.
Ea nu le poate accepta iubirea, pentru că nu vrea să ierte.
Şi e loc de iertare, împăcare şi iubire ca totul să poată fi altfel.
...iar în capul mesei orgoliul dansează deasupra creierelor şi inimilor lor.
...şi totul stă în puterea iertării...
Sursa foto: pixabay
Comentarii
Trimiteți un comentariu