Jurnalul unei zâne

     Parentingul modern este în plină dezvoltare, iar în fiecare zi, zeci de părinţi hotărăsc să-şi schimbe viziunile despre educaţie. La un moment dat, mulţi lasă mâinile-n jos, pentru că nu e o treabă uşoară acest lucru, iar provocările reale sunt mai multe şi mai imposibile decât teoria din cărţi. O mare importanţă o joacă şi moştenirea noastră emoţională, pentru că inconştient, fără să ne dorim acest lucru, suntem prinşi în febra controlului asupra copilului şi dictării vieţii lui. Am trecut prin toate aceste aspecte, iar la un moment dat a fost timpul să aleg, în primul rând pentru mine ca mamă, ce aveam să dau şi ce aveam să primesc, ín special.        În linii mari, din cosmos, toţi copiii par neascultători, asta dacă luăm drept eşantion doar copiii. Dar dacă ne uităm la părinţi? Mie-mi place când copiii mei nu-mi dau ascultare, e drept că uneori mă irită chestia asta, dar mă bucur că-şi apară punctul lor de vedere. Că-şi exprimă sentimentele şi le argumentează, fie ş

După atâţia ani în care am simţit pentru mine multă frică, ruşine şi vină, încep să mă iubesc. Cu-adevărat, nu doar să-mi repet această propoziţie ca o mantră, or poate repetarea ei mi-a adus cheia de la sufletul meu. Intru, cu un sentiment de curaj şi nelinişte, în grota sufletului meu. E aşa de cald şi bine, iar pe alocuri e foarte frumos. Sunt vise prăfuite, dar încă mocnesc de dorul împlinirii, sunt frici ucise, dar pe care le ţin încă acolo şi le şi hrănesc. E timpul să accept că unele emoţii pur şi simplu mor, ele trebuie să moară ca să renască altele, cu mai puţină frică şi mai mult curaj. M-aşez pe jos şi inspir aerul cald al autenticităţii şi ascult liniştea sufletului, muzica eternă în care  mă regăsesc. Mă îmbrăţişez puternic, cu nesaţ şi-mi place ce simt în acest moment: căldură, iubire, iertare şi acceptare. Simt lacrimi fierbinţi care-mi spală obrajii, îmi dau voie să plâng... Îmi mângâi părul şi simt iubirea mea pentru mine. Nu mai sunt deloc singură şi nici

       Am citit pe nerăsuflate "Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni" de Ioana Chicet-Macoveiciuc. Am savurat-o timp de 4 seri, ardeam de dorinţă să ajung la sfârşit, dar întindeam timpul lecturii să mai pot fi lângă personaje, să admir iar şi iar coperta superbă💖 Cartea este despre iubire, în toate felurile în care se manifestă. Oana este eroina acestei poveşti, o fată simplă din Oneşti, care "fusese înzestrată de divinitate cu un păr deosebit", "(...) era extraordinar de des, de creţ şi de rezistent. Părul ei era ca o planetă de culoarea cafelei cu lapte, care se mişca rapid de colo-colo, lăsând în urmă un iz simpatic de şampon de mentă." Într-o seară, într-un club, acelaşi club în care Oana mergea timp de 6 ani împreună cu prietena sa, Lola, face cunoştinţă cu un bărbat. Lola este genul de fată pe care probabil am cunoscut-o toţi, la un moment dat și pe care am și invidiat-o, unii dintre noi: populară, veselă, frumoa