Oameni, destine și rădăcini

   Noi avem o grădinuță mică în fața casei.

Mi-a lăsat-o  mama soacră ca moștenire, să am grijă de ea, la fel cum a avut și ea.

    După lungi amânări,anul trecut am început să mă ocup de ea, iar la un moment, într-o încercare de a mă cunoaște, am asociat această grădină cu sufletul meu și primeam o nespusă plăcere să am grijă de ea.

Mi-am dorit să înlocuiesc unele flori, de parcă-mi doream să-mi las semnătură în această grădinuță, să fie ceva al meu, doar al meu, doar de mine plantat.

Și știți ce am făcut? Am tăiat unele plante cum numai începeau să iasă, iar în locul lor am pus alte semințe.Am așteptat mult timp să le văd cum ies din pămînt și știți ce surpriză am avut? Au ieșit  aceleași pe care le tăiasem...

...aveau rădăcinile mari și puternice, chiar dacă fizic păreau firave și scurte.

Aveau rădăcini în sufletul soacrei mele, pentru că această grădină era un copil al ei.

Noi toți avem rădăcini și ele sunt mult mai mari decât ne închipuim noi.

Știți acei oameni care nu se pot adapta în alt oraș, altă țară, alt popor? Eu sunt unul dintre acești oameni. Am locuit 4 ani în altă țară, dar fiecare zi era o provocare mare pentru mine să fac față chemării acasă. Depindeam de originile mele și ele mă chemau acasă, printre oamenii de care mă leagă ceva mai mult decât succesul și cariera.

Tindem spre stele, iar aripile noastre sunt prinse-n rădăcinile de care ne lepădăm și e greu să ne luăm zborul, e chiar imposibil.

Și cădem, doare, pentru că aripile nu sunt în largul zborului, ci atârnă înlănțuite de rădăcini.

Recunoașterea și acceptarea rădăcinilor, ne oferă libertatea de a fi, de a avea, de a zbura, cu aripile larg desfăcute în văzduhul înalt.

Când aveam 12 ani, mi-am dat seama că seamăn foarte mult cu tata. La caracter mă refer. Mi-a fost foarte greu să accept că seamăn cu el.

Această idee-mi invadase ființa fix la vârsta când începeam să-mi emancipez forța rebelă. Când mi se părea că nu sunt înțeleasă, că nu sunt acceptată așa cum sunt și lăsată să fac ce cred eu că-i mai bine.

Am hotărât atunci că n-o să fiu ca el, neținând cont de un singur lucru, cel esențial, nu puteam să fiu mai bună atâta timp cât consideram că el era rău.

Tata este una dintre rădăcinile mele puternice, cum este și bunicul de altfel. Nu mă pricep la chestii din astea, dar simt că am în mine mai multe trăsături specifice bărbaților din neamul meu, decât femeilor.

Nu putem să fim mai buni, mai prosperi, mai afectuoși atâta timp cât  ne judecăm părinții, bunicii, neamurile.

Doar acceptarea și înțelegerea ne fac să fim altfel, așa cum ne dorim, fără să judecăm sau să reproșăm.

Este o vorbă că neamurile nu ți le alegi. Sunt convinsă că în fiecare familie există probleme la un moment dat, de cele mai multe ori, aceste probleme se rotesc în jurul moștenirilor, banilor, invidiei sau orgoliului măreț și strălucitor.

Și uite aici, energia care formează puterea noastră se disipează și ne îndepărtăm de ceea ce are legătură directă cu noi, cu cine suntem.

Rudele noastre fac parte din lanțul relațional care ne creează și doar o atitudine de înțelegere și pace ne va oferi puterea necesară de a crea relații sănătoase cu ele. Sănătos nu înseamnă neapărat să ne vedem des sau să vorbim zilnic. Relevant este modul în care ne gândim la ei.

Nu putem să aducem pace în sufletele noastre dacă ne vorbim de rău rudele, rădăcinile. Noi creștem din ele iar asta înseamnă să ne pornim creșterea din gunoi și zoi. Oare devine roditor un astfel de copac? Da, el o să crească, dar nu spre soare, nu spre viață.

Bunicii, părinții noștri au făcut cum au crezut mai bine, la limita soluțiilor și posibilităților, astfel fiind un exemplu de curaj pentru noi, dar și o posibilitate de a analiza ceea ce credem noi că ar fi putut să facă și nu au făcut.

Cele mai grele și infertile conflicte sunt cele dintre părinți și copii. Asemenea unui copac, copiii sunt fructul, dar până la fruct, acest copac a început să încolțească ani în urmă dintr-o semință sau dintr-un sâmbure.

Aici se simte intensitatea puterii emoționale. Și nu mă refer la acei ani ai adolescenței, vorbesc de relații mature, unde fiecare rămâne înlănțuit în propriul orgoliu, dezgolit de putere, iubire și energie.

Părinții sunt cea mai puternică rădăcină a copiilor, de aici pornesc toți pașii destinului nostru.

Nu este o datorie să construiești relații frumoase și ușoare cu părinții, pentru că viața nu iubește declarațiile, are nevoie de fapte.

Totul pornește din sufletele noastre.

Modul în care ne gândim la ei, la ce credem despre ei este generatorul energiei noastre.

Nu se cade să vorbim de rău neamul nostru.

Noi suntem acest neam, noi creștem din el, noi bem seva lui și ne încărcăm cu energia sa.

Ar trebui să ne lăsăm copiii să-și cunoască neamul, să-i ducem la bunici, la verișori, la unchi și mătuși. Să nu ne fie frică de pufulețul bunicii. Oare desenele de pe tabletă sunt mai sănătoase decât iubirea conștientă și necondiționată a unui bunic?

Copiii preiau exemplul și atitudinea părinților față de oameni, lucruri, situații, asta e în sânge, nu se schimbă niciodată. În acest tempou, ne lipsim copiii de istorie, cultură și rădăcini. Atunci ei vor crește fără idealuri, fără prejudecăți, fără cunoașterea valorilor omului și fără trecut.

Rădăcinile noastre sunt mai aproape decât credem, undeva în adâncul sufletelor noastre.

Noi creștem din iubire și înțelegere, asta ar trebui să dăm, ca mai apoi, fără să așteptăm, să primim însutit aceeași răsplată.

P.S.1. Anul acesta o să las toate florile să crească în grădina mea. Grădina aceasta are o enegie puternică, care-mi amintește de mama soțului meu și zâmbesc pentru că amintirea ei este senină și dătătoare de viață.

P.S.2. Nu pot să spun că am ajuns să fiu mai bună ca tata, în fiecare zi ajung să fiu o variantă mai bună a mea, iar atunci când l-am înțeles pe tata, am plâns de cât de mult l-am judecat, iar săptămâna trecută când el mi-a spus că ne iubește, am plâns iar și a fost un plâns ca o ploaie de vară, tandră și răcoroasă.

sursa foto - pixabay / arhiva personală

Eu mă numesc Mariana și sunt vocea acestui blog. Dacă îți place ce scriu și cum scriu, te aștept și pe pagina de facebook a bloguluiJurnalul unei zâne, ca să afli primul despre noile postări! Îți mulțumesc pentru vizită!