Jurnalul unei zâne

   Noi avem o grădinuță mică în fața casei. Mi-a lăsat-o  mama soacră ca moștenire, să am grijă de ea, la fel cum a avut și ea.     După lungi amânări,anul trecut am început să mă ocup de ea, iar la un moment, într-o încercare de a mă cunoaște, am asociat această grădină cu sufletul meu și primeam o nespusă plăcere să am grijă de ea. Mi-am dorit să înlocuiesc unele flori, de parcă-mi doream să-mi las semnătură în această grădinuță, să fie ceva al meu, doar al meu, doar de mine plantat. Și știți ce am făcut? Am tăiat unele plante cum numai începeau să iasă, iar în locul lor am pus alte semințe.Am așteptat mult timp să le văd cum ies din pămînt și știți ce surpriză am avut? Au ieșit  aceleași pe care le tăiasem... ...aveau rădăcinile mari și puternice, chiar dacă fizic păreau firave și scurte. Aveau rădăcini în sufletul soacrei mele, pentru că această grădină era un copil al ei. Noi toți avem rădăcini și ele sunt mult mai mari decât ne închipuim noi. Știți acei oameni c

Ați văzut vreodată ochii unei femei triste? Privirea e pustie, nu sclipește nici un pic de speranță în ea, nu licărește în ea încrederea și e cuprinsă de o bătrînețe nespecifică vârstei... Eu am văzut ochii goi ai unei bătrîne și m-a luat cu fiori prin tot corpul. Stătea în genunchi, ca în biserică, fix lîngă o covrigărie din centru. I-am luat două plăcințele calde și i le-am dat. Cum s-a îmbujorat automat femeia și a început să-mi mulțumească, să-mi mulțumească tot neamul și să-mi strige recunoștința și atunci când mă îndepărtam de ea. Și m-am gândit atunci - câtă recunoștință pentru o bucată de pâine... Nu mai țineam minte când am fost atât de recunoscătoare pentru pâinea de pe masă... Și m-am întristat pe mine, pe oameni, pe soartă, iar pe mine. Fericirea e în cele mai sincere intenții, în cele mai mici gesturi, în acel gram mic de atenție care bucură sufletul altui om. Câtă bucurie a adus copiilor campania "Cadoul din cutia de pantofi", cum s-au bucurat de toate