Jurnalul unei zâne

      Astãzi este hramul oraşului Teleneşti, oraşul meu natal.  Se cântã, se danseazã, se bea, se mãnãncã, se ureazã de bine, se ĩmbracã frumos, se ţin discursuri, se râde mult, se ĩntâlnesc neamurile. Seara se ĩncheie cu muzicã, joc şi artificii. Eu asta ĩmi amintesc tot timpul ĩn aceastã zi. Indiferent unde mã aflu. Acolo e sãrbãtoarea. Şi e o sãrbãtoare frumoasã, care debuteazã cu haine naţionale, cu pâine şi sare şi multã bucurie. Iar aceastã sãrbãtoare o fac oamenii.  Despre oameni vreau sã povestesc!!! Presupun cã bãrbatul ãsta voinic şi curajos, pe care-l cheamã Teleneşti ( ştiţi legenda orãşelului da? dacã nu v-o povestesc ĩntr-o altã postare) este foarte mândru de oamenii pe care i-a adunat pe aceastã bucatã de glie cu pãmânturi lucrate şi sudori multe. Au fost şi aici ani de sãrãcie, şi mai sunt, dar mai presus de toate dãinuieşte omenia.  Şi e cald acolo, şi-s multe zâmbete şi uşi deschise. Oamenii sunt cinstiţi şi sãritori la nevoie. Ştiţi cã acolo ĩncã se face clacã

    Copiii noştri au o calitate minunatã pe care noi, de cele mai multe ori, uitãm sã le-o dezvoltãm sau pur şi simplu nu ne gândim la aceasta. Ei ştiu şi lor le place sã negocieze! Negociind cu copiii noştri, mai ales ĩn momentele cu tensiunea de sute de wolţi, evitãm cuvinte negândite, fapte de la care sã ne doarã conştiinţa, pedepsele, spumele pe care le facem la gurã şi pãstrãm vii şi tinere mii de celule nervoase😉. Nu este tot timpul loc de negociere şi nici nu e binevenitã ĩn toate situaţiile, pentru cã totuşi copiii noştri au nevoie de limite ferme ( dar calde), pentru binele lor ĩn primul rând. Dar de cele mai multe ori negocierea este o şansã, este salvarea relaţiilor pãrinţi - copii de la rãceala acesteia, de la distanţa emoţionalã, care doare mai mult decât distanţa fizicã. Eu am observat la copiii noştri cã atunci când cer bomboane, de exemplu, nu zic una, dar zic " vreau 5 bomboane!". Şi eu le spun: nu nu nu ( nicidecum pe un ton grav, preferabil unul juc

     Acum 4 ani am fost ĩn Crimeea la mare,asta era ĩncã ĩnainte sã rãmân ĩnsãrcinatã. Eu şi omul meu eram doi ĩndrãgostiţi care mergeau mânã-n mânã sub clar de lunã, croind o mulţime de vise şi dansând iubirea pe care-o cântam amândoi😍. Când am revenit ĩnapoi din vacanţã, toatã lumea ĩmi spunea cã-mi strãlucesc ochii de fericire şi cã sunt oarecum schimbatã. Ĩn sensul bun al cuvântului😉. Evident am pus toatã strãlucirea pe seama odihnei şi relaxãrii. De atunci nu am mai fost ĩn vacanţe, nici mãcar ĩn luna de miere. Am rãmas ĩnsãrcinatã, am avut o toxicozã ĩngrozitoare ( medicul meu se supãra cã-i ziceam ĩngrozitoare, ea-mi zicea cã toxicoza e unul dintre cele mai bune simptome cã sarcina evolueazã bine), vomitam şi de la aer,dar de mãncat nici nu mai zic, dar despre asta o sã vã povestesc ĩn altã postare. Dupã asta am nãscut gemenii, erau mici, eu eram speriatã sã pornesc cu ei la drum. Apoi soţul şi-a schimbat locul de muncã fix ĩn toiul verii şi n-a mai avut concediu. S-au

          Conştienţa  care mã invadeazã imediat dupã vreun conflict cu copiii este cel mai copleşitor sentiment,care mã poartã prin toate vinovãţiile şi regretele. Şi doare enorm,tot corpul doare,gândurile dor şi aerul  pe care-l respir mi se pare greu.       Ei sunt atât de plini de viaţã, luminoşi,emoţionant de ĩmpreunã,buni şi minunaţi. Şi vin eu peste ei ca fulgerul şi le arunc sãgeţi de “nu se poate”,”nu ai voie”,”ĩnceteazã”,”linişteşte-te”. Oftez greu,mi se schimbã glasul şi ĩncep sã ţip.  Le spun sã adoarmã,ei protesteazã,eu ĩncep sã fierb. Mã gândesc la cum nu pot eu sã fac ceea ce mi-am propus ĩn timpul somnului lor. Mã ia cu spume pe la gurã. Clocotesc. Planurile mi-s date peste cap. Cu vocea autoritarã ĩncep sã le condiţionez somnul “ dacã nu dormiţi,disearã nu mergem ĩn parc”. “ Mergem,mergem!” spun ĩntr-un glas. Mã enervez enorm cã-s aşa de ĩncrezuţi şi siguri. Ĩmi vine sã-i lovesc. Ies din camerã şi le spun “faceţi ce vreţi! M-am sãturat!”.