Despre relaţia dintre mãncare şi emoţie. O poveste realã.
Cunosc o femeie ĩncã de când era o copilã micã şi minunatã. Ĩi cunosc multe din evoluţiile ei şi multe temeri cu care s-a confruntat.
Când era micã,aceastã fetiţã avea un apetit foarte bun pentru mâncare. Mânca bine la toate mesele din timpul zilei,mai o gustare,mai un fruct,tot timpul cu ceva ĩn mânã.
"Sac fãrã fund" aşa o numeau membrii familiei,mai ĩn glumã,mai ĩn serios. Fetiţa era micã,râdea şi-şi vedea mai departe de copilãrie.
Uite cã la un moment dat fetiţa ĩncepe sã mãnânce din ce ĩn ce mai puţin,la miile de rugãminţi şi recompense din partea mamei. Ciugulea ca o vrãbiuţã din farfurie şi se ridica de la masã.
De ce? Pãi uite ce cred eu,cã fetiţa nu mai putea cãra sacul cu emoţii. Era foarte greu. Ea a crezut cã e rãu sã mãnânci,cã dacã mãnâncã oferã un prilej de râs " batjocoritor" la adresa ei. Sã ştiţi cã copiii iau foarte ĩn serios toate vorbele noastre. Ceea ce pentru noi poate pãrea o glumã,pentru ei e o tragedie,pentru cã ei ĩncã nu cunosc faptul cã cuvintele pot fi rostite sub diferite forme.
Astfel,ea şi-a ĩnãbuşit relaţia ei NORMALÃ cu mâncarea. Probabil cã atunci nici ea nu-şi dãdea seama. Lucrau emoţiile pentru ea.
Aceastã fetiţa a crescut şi a devenit mamã la rândul ei. Copilul ei,ĩncã din burtã,a preluat de la mama formele emoţionale faţã de mâncare. Uite cã se naşte acest copil şi nu vrea sã mãnânce nimic. 10 ml de lapte şi ea e sãtulã. Foametea emoţionalã a mamei a fãcut-o pe aceasta sã-şi ĩndoape copilul cu orice preţ. Doar cã mâncarea nu era primtã,era alungatã ĩnapoi afarã. A hrãnit-o ĩn faţa ecranelor,a hrãnit-o promiţându-i marea şi sarea. Oricum,ciugulea copilul.
Dupã câţiva ani de chin,mama a hotãrât sã arunce din ea toatã frica asta cã o sã rãmânã copilul flãmând. A renunţat la trebuie ãla care-o urmãrea de-atâţia ani şi spre copilul ei au ĩnceput sã curgã emoţii. Frumoase,de ĩmpãcare cu sine ĩnsãşi ,de acceptare a copilului,a apetitului acestuia pentru mâncare şi evident,ĩn primul rând,o acceptare personalã.
Vã spun sincer,astãzi copilul mamei noastre din poveste mãnâncã de trei ori pe zi,uneori singur,uneori cere sã fie hrãnit,uneori mai mult,alteori mai puţin. Cert e cã femeia şi-a dat seama de schimbarea radicalã a situaţiei ĩn momentul când şi-a adus conştient aminte de " sac fãrã fund" şi a ĩnceput sã despleteascã sacul greu.
Uneori mai rãbufneşte şi-i teamã sã nu rãmânã flãmând al ei copil,dar acceptã toate aceste "ieşiri" ca fiind omeneşti.
Uite dovada vie a faptului cã emoţiile noastre pot influenţa (ne)mâncatul nostru. Pân' la urmã,totul se leagã cu emoţie.
Când era micã,aceastã fetiţã avea un apetit foarte bun pentru mâncare. Mânca bine la toate mesele din timpul zilei,mai o gustare,mai un fruct,tot timpul cu ceva ĩn mânã.
"Sac fãrã fund" aşa o numeau membrii familiei,mai ĩn glumã,mai ĩn serios. Fetiţa era micã,râdea şi-şi vedea mai departe de copilãrie.
Uite cã la un moment dat fetiţa ĩncepe sã mãnânce din ce ĩn ce mai puţin,la miile de rugãminţi şi recompense din partea mamei. Ciugulea ca o vrãbiuţã din farfurie şi se ridica de la masã.
De ce? Pãi uite ce cred eu,cã fetiţa nu mai putea cãra sacul cu emoţii. Era foarte greu. Ea a crezut cã e rãu sã mãnânci,cã dacã mãnâncã oferã un prilej de râs " batjocoritor" la adresa ei. Sã ştiţi cã copiii iau foarte ĩn serios toate vorbele noastre. Ceea ce pentru noi poate pãrea o glumã,pentru ei e o tragedie,pentru cã ei ĩncã nu cunosc faptul cã cuvintele pot fi rostite sub diferite forme.
Astfel,ea şi-a ĩnãbuşit relaţia ei NORMALÃ cu mâncarea. Probabil cã atunci nici ea nu-şi dãdea seama. Lucrau emoţiile pentru ea.
Aceastã fetiţa a crescut şi a devenit mamã la rândul ei. Copilul ei,ĩncã din burtã,a preluat de la mama formele emoţionale faţã de mâncare. Uite cã se naşte acest copil şi nu vrea sã mãnânce nimic. 10 ml de lapte şi ea e sãtulã. Foametea emoţionalã a mamei a fãcut-o pe aceasta sã-şi ĩndoape copilul cu orice preţ. Doar cã mâncarea nu era primtã,era alungatã ĩnapoi afarã. A hrãnit-o ĩn faţa ecranelor,a hrãnit-o promiţându-i marea şi sarea. Oricum,ciugulea copilul.
Dupã câţiva ani de chin,mama a hotãrât sã arunce din ea toatã frica asta cã o sã rãmânã copilul flãmând. A renunţat la trebuie ãla care-o urmãrea de-atâţia ani şi spre copilul ei au ĩnceput sã curgã emoţii. Frumoase,de ĩmpãcare cu sine ĩnsãşi ,de acceptare a copilului,a apetitului acestuia pentru mâncare şi evident,ĩn primul rând,o acceptare personalã.
Vã spun sincer,astãzi copilul mamei noastre din poveste mãnâncã de trei ori pe zi,uneori singur,uneori cere sã fie hrãnit,uneori mai mult,alteori mai puţin. Cert e cã femeia şi-a dat seama de schimbarea radicalã a situaţiei ĩn momentul când şi-a adus conştient aminte de " sac fãrã fund" şi a ĩnceput sã despleteascã sacul greu.
Uneori mai rãbufneşte şi-i teamã sã nu rãmânã flãmând al ei copil,dar acceptã toate aceste "ieşiri" ca fiind omeneşti.
Uite dovada vie a faptului cã emoţiile noastre pot influenţa (ne)mâncatul nostru. Pân' la urmã,totul se leagã cu emoţie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu