Consecinţele laudei nerostite sau ale criticii slobode sunt profunde şi durabile!
Propoziţia din titlu am citit-o ĩn cartea lui Dan Kindlon şi Michael Thompson " Crescându-l pe Cain". Trei zile n-am citit nimic mai departe de aceste cuvinte,pentru cã le-am gãsit şi ĩn mine şi am ĩnceput sã sap printre ele.
Partea 1. Despre insuficienţa laudei şi rolul ei.
Se topise zãpada. Pe uliţele satului era un glod pânã la genunchi.
O fetiţã cam de-un metru şi jumate ĩmbrãcã nişte straie bãrbãteşti,care miroseau a vacã şi a porc,ĩncãlţã nişte galoşi cât trei picioare de-ale ei şi ieşise ĩn curtea casei.
Hãrnicuţã,dar mai mult din setea de a fi lãudatã decât din firea ei,luã o lopatã de doi metri,o gãleatã grea din fier şi intrã ĩn cocina porcilor. Se temea de porci,de botul lor mare,se temea sa n-o muşte. Totuşi,a curãţat lunã podeaua,a dus vreo 7 gãleţi de gunoi şi aşa parfumatã şi sleitã cum era,a intrat ĩn casã. Doar cã nu s-a ĩntâmplat nimic...
Tânjeam sã primesc o laudã,
una sãracã ĩn cuvinte,
dar s-o aud cu propriile urechi,sã mã desfãt ĩn satisfacţia pe care-aş fi primit-o!
Când eram copil,ĩmi ziceam cã NU FAC suficiente lucruri ca sã fiu lãudatã. Am ĩnceput sã ĩnvãţ mai mult,mai bine,sã citesc pânã noaptea târziu,sã fiu mai docilã,sã spãl fiecare ungher din casã. Laudele nu veneau. Ĩmi dau seama cã nu-mi doream sã fiu ridicatã ĩn slãvi,doream sã mi se confirme cã sunt importantã.
Mama mã lãuda prin vecini,dar ĩn şoaptã,ca sã nu-mi creascã urechi de mãgar cumva😉. Totuşi,am simţit de multe ori cã ea e mândrã de mine.
Când am mai crescut,mi-am zis cã nu sunt lãudatã pentru cã nu fac CUM TREBUIE lucrurile.
Nu am renunţat la modalitatea de ĩnvãţare&muncã,am renunţat la ĩncrederea ĩn sine,la convingerea cã sunt bunã,deşteaptã,frumoasã şi la creativitatea cu care am fost ĩnzestratã.
Din aceastã cauzã,mi-era fricã sã-mi expun pãrerea,sã mi-o argumentez,sã fac un pas ĩn faţã,sã-mi exprim dezacordul şi multe altele.
Am ĩncetat sã zbor mai sus
doar din teama cã nu fac bine
ceea ce fac!!!
La serviciu rãmâneam de multe ori dupã program,din proprie iniţiativã,aşteptând sã fiu apreciatã a doua zi pentru munca mea silitoare.
Uneori,eram lãudatã de colegi,pãrinţi,prieteni şi atât de mult mi-a plãcut sã ĩnfloresc ĩncât aşteptam ca fiecare pas al meu sã fie vãzut.
In timp ce fãceam ceva,nu mã concentram ĩn mare parte pe ceea ce fac,ci mã gândeam cum oamenii mã vor da drept exemplu şi vor ridica ĩn slãvi munca mea,adicã pe mine,cã asta era de fapt aşteptarea mea.
Devenisem haoticã pentru cã nu aveam format fundamentul ĩncrederii ĩn sine,care se construieşte ĩncã din faşã,ĩn timpul laudelor auzite pentru efortul oferit.
Sã nu crezi cã aşteptam sã mi se spunã "bravo",nu! aşteptam sã fiu vãzutã când fac ceva şi sã mi se comunice cã sunt vãzutã şi apreciatã. Sub aceastã dorinţã se ascundea de fapt teama cã nu fac bine ceea ce fac şi teama sã nu fiu prinsã stând degeaba.
Când m-am mutat ĩn casa socrilor mei,atunci când fãceam curãţenie,spãlam podeaua vreo 2 ore. Tot aşteptam sã intre cineva ĩn casã şi sã mã vadã cu cârpa-n mânã,sã vadã cã mã spetesc.
De cele mai multe ori,toţi intrau dupã ce renunţam sã aştept şi aşterneam totul la loc. Nu mã opream aici. Ĩn timpul cinei,gãseam cumva prilej sã spun cã am fãcut curãţenie,"da,am observat",mi se rãspundea.
Acum,când mã uit la mine,cea de ieri,ĩmi dau seama cã am fost apreciatã de multe ori. Doar cã am ales sã nu aud acele aprecieri,pentru cã nu m-auzeam pe mine ìn primul rând. Nu mã lãudam eu pe mine. Eram nesigurã ĩn tot ce fac,ce spun. Nu vedeam efortul,nu mã gândeam la el. Aveam aşteptãri,iar neâmplinirea lor mã secãtuiau de abilitatea de a fi mulţumitã de mine.
Nici acum nu sunt tot timpul mulţumitã şi uneori aştept sã mi se spunã cã sunt vãzutã şi apreciatã.
Acum ştiu cã ceea ce fac o fac ĩn primul rând pentru mine,dacã vreau şi abia apoi mã gândesc dacã place altora.
Laud efortul copiilor mei şi simt cum totodatã ajung laudele şi-n copilul meu din suflet.
Laud ca sã stimulez nu ca sã-ncoronez,deaceea apreciez efortul şi apoi rezultatul.
Notã: acest text nu este un text specializat sau cercetat,este pãrerea mea personalã asupra temei.
Partea 1. Despre insuficienţa laudei şi rolul ei.
Se topise zãpada. Pe uliţele satului era un glod pânã la genunchi.
O fetiţã cam de-un metru şi jumate ĩmbrãcã nişte straie bãrbãteşti,care miroseau a vacã şi a porc,ĩncãlţã nişte galoşi cât trei picioare de-ale ei şi ieşise ĩn curtea casei.
Hãrnicuţã,dar mai mult din setea de a fi lãudatã decât din firea ei,luã o lopatã de doi metri,o gãleatã grea din fier şi intrã ĩn cocina porcilor. Se temea de porci,de botul lor mare,se temea sa n-o muşte. Totuşi,a curãţat lunã podeaua,a dus vreo 7 gãleţi de gunoi şi aşa parfumatã şi sleitã cum era,a intrat ĩn casã. Doar cã nu s-a ĩntâmplat nimic...
Tânjeam sã primesc o laudã,
una sãracã ĩn cuvinte,
dar s-o aud cu propriile urechi,sã mã desfãt ĩn satisfacţia pe care-aş fi primit-o!
Când eram copil,ĩmi ziceam cã NU FAC suficiente lucruri ca sã fiu lãudatã. Am ĩnceput sã ĩnvãţ mai mult,mai bine,sã citesc pânã noaptea târziu,sã fiu mai docilã,sã spãl fiecare ungher din casã. Laudele nu veneau. Ĩmi dau seama cã nu-mi doream sã fiu ridicatã ĩn slãvi,doream sã mi se confirme cã sunt importantã.
Mama mã lãuda prin vecini,dar ĩn şoaptã,ca sã nu-mi creascã urechi de mãgar cumva😉. Totuşi,am simţit de multe ori cã ea e mândrã de mine.
Când am mai crescut,mi-am zis cã nu sunt lãudatã pentru cã nu fac CUM TREBUIE lucrurile.
Nu am renunţat la modalitatea de ĩnvãţare&muncã,am renunţat la ĩncrederea ĩn sine,la convingerea cã sunt bunã,deşteaptã,frumoasã şi la creativitatea cu care am fost ĩnzestratã.
Din aceastã cauzã,mi-era fricã sã-mi expun pãrerea,sã mi-o argumentez,sã fac un pas ĩn faţã,sã-mi exprim dezacordul şi multe altele.
Am ĩncetat sã zbor mai sus
doar din teama cã nu fac bine
ceea ce fac!!!
La serviciu rãmâneam de multe ori dupã program,din proprie iniţiativã,aşteptând sã fiu apreciatã a doua zi pentru munca mea silitoare.
Uneori,eram lãudatã de colegi,pãrinţi,prieteni şi atât de mult mi-a plãcut sã ĩnfloresc ĩncât aşteptam ca fiecare pas al meu sã fie vãzut.
In timp ce fãceam ceva,nu mã concentram ĩn mare parte pe ceea ce fac,ci mã gândeam cum oamenii mã vor da drept exemplu şi vor ridica ĩn slãvi munca mea,adicã pe mine,cã asta era de fapt aşteptarea mea.
Devenisem haoticã pentru cã nu aveam format fundamentul ĩncrederii ĩn sine,care se construieşte ĩncã din faşã,ĩn timpul laudelor auzite pentru efortul oferit.
Sã nu crezi cã aşteptam sã mi se spunã "bravo",nu! aşteptam sã fiu vãzutã când fac ceva şi sã mi se comunice cã sunt vãzutã şi apreciatã. Sub aceastã dorinţã se ascundea de fapt teama cã nu fac bine ceea ce fac şi teama sã nu fiu prinsã stând degeaba.
Când m-am mutat ĩn casa socrilor mei,atunci când fãceam curãţenie,spãlam podeaua vreo 2 ore. Tot aşteptam sã intre cineva ĩn casã şi sã mã vadã cu cârpa-n mânã,sã vadã cã mã spetesc.
De cele mai multe ori,toţi intrau dupã ce renunţam sã aştept şi aşterneam totul la loc. Nu mã opream aici. Ĩn timpul cinei,gãseam cumva prilej sã spun cã am fãcut curãţenie,"da,am observat",mi se rãspundea.
Acum,când mã uit la mine,cea de ieri,ĩmi dau seama cã am fost apreciatã de multe ori. Doar cã am ales sã nu aud acele aprecieri,pentru cã nu m-auzeam pe mine ìn primul rând. Nu mã lãudam eu pe mine. Eram nesigurã ĩn tot ce fac,ce spun. Nu vedeam efortul,nu mã gândeam la el. Aveam aşteptãri,iar neâmplinirea lor mã secãtuiau de abilitatea de a fi mulţumitã de mine.
Nici acum nu sunt tot timpul mulţumitã şi uneori aştept sã mi se spunã cã sunt vãzutã şi apreciatã.
Acum ştiu cã ceea ce fac o fac ĩn primul rând pentru mine,dacã vreau şi abia apoi mã gândesc dacã place altora.
Laud efortul copiilor mei şi simt cum totodatã ajung laudele şi-n copilul meu din suflet.
Laud ca sã stimulez nu ca sã-ncoronez,deaceea apreciez efortul şi apoi rezultatul.
Notã: acest text nu este un text specializat sau cercetat,este pãrerea mea personalã asupra temei.
Sursa foto: copiiminunaţi.ro/ putereacuvintelor
Comentarii
Trimiteți un comentariu