...umbrele trecutului...

Au fost vremuri când am trăit mult prezent în trecut,cànd am dat multa energie unor cărări uitate...ale dragostei.
Am prelungit imaginar unele discuții care nu şi-au avut atunci sfârşitul. Am fost plină de mândrie acolo unde cerşeam iubire, prin umilință. Am rostit monologuri pe urmele tăcerii. Am încălzit o inimă rece...am păşit pe aleele durerii doar să nu mă ştiu singură...paradoxal nici fericită.
Am dat mult prezent singuratic unui trecut dureros. Puneam sare pe răni care se cereau închise. Am luptat, nu, m-am luptat cu mine însămi, m-am văzut cu sabia în piept şi nu am cedat nici atunci amintirilor. Credeam că-s urmărită de acele umbre din trecut, că mă cheamă înapoi într-un dans al iubirii...dar doar căram după mine râuri de lacrimi, regrete, muşcături de buze, cuvinte înfundate, suferință...mi-am ştampilat intrarea fericirii meritate prin crearea unui viitor frumos dintr-un trecut dureros.
Am iubit şi nu m-am iubit deloc...m-am ținut scai de un om care mă uitase, de un om care-şi căuta idealul, un bărbat fără planuri în privința mea.
Mult prezent i-am dăruit amintirii lui...
Astăzi vreau să-i mulțumesc acelui bărbat care m-a respins din multe încercări...l-am uitat şi-am început să mă iubesc. Lăsam trecutului ce-i al trecutului. Am stat puternică şi uşoară, fără amintiri grele minții mele.
Fiecare om în viața noastră e semnificativ, chiar dacă idolatrizându-l, plângem de dor, e acea cheie de la uşa fericirii.
Demult nu m-ai trăiesc cu trecutul şi tot de atunci trăiesc doar în prezent, fericită şi împlinită.