Jurnalul unei zâne

Pentru că sunt mamă nu am uitat să fiu femeie, pentru că nu am timp să mă machiez nu uit să-mi înnoiesc trusa de cosmetică, pentru că mai des sunt în pantaoni sport nu uit să-mi cumpăr câte-o rochie. Pentru că feminitatea e-o-nțelepciune! Am ajuns greu s-o înțeleg, dar nici nu mai renunț la ea! Am crezut că dacă sunt femeie după gen, eram Femeie. Dar eram doar după gen feminină. Feminitatea mea era foarte departe, s-a depărtat atunci când ieşeam din casă abia trezită din somn, s-a depărtat atunci când purtam părul murdar, atunci când mi-era lene să-mi calc gulerul la cămaşă, a fugit de mine când mă certam în pantofi cu toc, s-a ascuns de mine atunci când aveam bretelele murdare la sutien. S-a depărtat simțitor de mine, greu am cucerit-o!!! Oameni străini mie m-au învățat s-o cuceresc, oameni care acum îmi sunt prieteni foarte buni!!! Persoane care se iubeau, care-şi hrăneau atât de gingaş personalitatea, încât rămâneam flămândă... Femei care mi-au arătat lumea feminității, care la ori

Când am fost mică mi-am dorit o păpuşă, părinții mi-au cumpărat-o. Apoi am visat să mă fac actriță, părinții m-au înscris la un cerc dramatic, unde am jucat-o pe Ruxanda din "Frunze de dor". Mi-am dorit să învăț să desenez, am frecventat o vreme Scoala de pictură, până mi-am dat seama că nu am răbdare să fac cerculețe, trihnghiuri etc; vroiam să pot deodată desena oameni, animale. Mi-am dorit să fac jurnalism, am o diplomă de la facultatea de jurnalism. Ca să ajung unde-mi doream eram mereu susținută de părinți, atât moral cât şi financiar, gândidu-mă că aşa e la toți. Şi da, nu am avut întotdeauna ce mi-am dorit, poate nu chiar atunci, dar în esență am mers pe dorințe şi împliniri. Mă refer la din astea mai mărețe, din astea bazate pe capricii nu prea mi s-au împlinit, pentru că se simțea şi la noi mirosul sărăciei în buzunare. Mama mea a rămas fără mamă când era în clasa a 2! Ea se ruga să le poată reuşi pe toate, plus că mai avea vreo 4 frați mai mici. Le-a reuşit pe to

O cunosc bine pe această femeie, de mult timp, de când era o copilă mică, zâmbitoare, în iubita rochiță roz cu buline albe. A crescut repede şi i-am fost mereu aproape. M-am bucurat pentru ea când a luat locul 2 la olimpiada la limba franceză, i-am spus "felicitări" când s-a văzut cu bacalaureatul dat, chiar dacă de emoții slăbise câteva kilograme, am susținut-o la prima sesiune. Am fost lângă ea şi atunci când plângea în pernă în urma primei iubiri neâmpărtăşite, mi-a citit toate poeziile pe care le scria. Nu am dat-o în vileag atunci când mințea... Mi s-a plâns de multe ori că nu prea este curtată de bărbați, îi alinam durerea interioară spunându-i " cine-ți va fi sortit te găseşte şi după sobă". Mult timp credea cu înverşunare în cuvintele mele, dar după o relație bolnavă care i-a ucis veselia, optimismul, curajul, a început să se ascundă. Se izola după cărți, după zâmbete, după singurătate...dar nu se mai plângea. Era alta, dar era mai rece, mai agresivă, era

 Durerea mă face mută...tac în fața ei ca sclavul în fața stăpânului său, şi nu că ar fi o preferință,e reacția minții mele... Şi nu contează dacă e durerea mea sau e vorba de altcineva, dar ea mă face prizonieră tăcerii şi fricii. Frică,care pătrunde în toate celulele nervoase şi ne închide sub carapacea sa, ne umplem de un plâns al inimii şi ne doare... Şi-am plâns de-atâtea ori înăuntrul nostru... Gândurile vorbesc în aceste momente şi nu ne bucură, crează scenarii de care ne temem să nu prindă viață... Şi-n astfel de momente nici bătrânul "totul va fi bine" nu ne salvează, nu-l prea vedem; îi mai vedem doar rivalul... Şi nu are nici o importanță dacă durerea loveşte Parisul, Bucureştiul sau Moscova...ea este şi se arată tot mai des în ultima vreme...şi astea-s exemple de care auzim, chiar daca am încetat să mai privim ştirile...durerea este pretutindeni, sub orice formă...din păcate...este şi acolo unde nu ştim noi... Aprindem lumânari în suflet, lumânările speranței

Mama mea a crescut 4 fete, a construit cu tata cot la cot o casă, de când o țin minte se trezeşte la 5 dimineața şi se culcă la miezul nopții. Are mâinile trudite, crăpate...lucrează în sudori şi iarnă şi vară. A uitat să-şi mai cumpere o rochie nouă de mult timp...mai întâi îmbrac copiii, pe urmă... Nu a uitat niciodată să ne pună cina nici caldă nici rece, să ne taie din pâinica coaptă şi să ne bucure cu vreun desert. Am început să mă gândesc la aceste lucruri atunci când am stat şi eu mamă. Am început să mă întreb când le reuşea pe toate. Am primit multă iubire de la ea...şi acum primim doza necesară de a ne îmbărbăta şi de a ne calma frica în fața provocărilor vieții...obosită, cu sapa în spate, cu o mie de griji în spate, ne zâmbea când ne vedea şi ne îmbrățişa calduros. După câteva nopți nedormite din cauza durerilor de dinți ne aştepta cu masa plină de bunătăți şi cu sufletul curat şi plin de iubire. Şi-a înghițit în sec de multe ori dreptatea din frica de a nu dărâma stereo

  Aşa am fost şi eu...aşa am gândit şi eu...deaceea nu mă supăr. Planeta venusiencelor e un paradox specific nouă, gândim într-un fel până la maternitate si o dată cu apariția copiilor noştri suntem altele. Îmbucurătoare această schimbare ținând cont de eroismul nostru teoretic, care se spulberă după naştere. Şi eu m-am ținut deşteaptă, şi eu săream veşnic cu sfaturi, şi eu am fost ca tine! Am spus că un copil poate să plângă doar dacă îi e foame, frig sau somn, nicidecum fără motiv. Cred că sora mea ține prea mult la mine pentru că nu mi-a reproşat nimic când îi spuneam aceste teorii, când îi plângea cea mică. O întrebam mereu de ce cumpără aceleaşi păpuşi doar în rochii diferite. O certam de ce nu se odihneşte cât doarme aia mică, dar aleargă de la aragaz la dulapul cu haine, când cu mătura în mână, când cu un lighean de haine spălate, apoi se plânge că-i obosită şi nedormită. Am judecat mamele copiii cărora făceau scene de isterie în magazine. Le întrebam în mintea mea de ce nu

Uneori un simplu gest, o privire sau o faptă bună ne pot lumina ziua, ne-o pot umple de speranță şi viață, ne poate alunga umbra nopților nedormite şi ne poate stimula să fim mai buni,să facem bine, să ne dorim să trăim fiecare clipă care trece. Şi niciodată nu te aştepți de la cine vine gestul care te poate schimba într-o clipă. Şi Dumnezeu ne aminteşte mereu de bine, prin oameni simpli, prin exemple banale, prin paşi mici, doar că nu avem timp să căutăm printre egoism şi aspirațiile unui ego încrezut aceste mici detalii... Astăzi mă primblam cu copiii afară, profităm din plin de această generozitate a soarelui, printre frunzele căzute dădeam cu piciorul de nuci, căzute şi ele din copaci. Ca să nu se plictisească copiii mei, am început să căutăm nuci, când găseam îi rugam pe ei  să le ducă lângă maşinuțele lor. Le-au plăcut foarte mult această ocupație, iar dacă nu găseam nuci, era vai de urechile mele pline de scântecele lor. Am trucat în jocul nostru şi găseam nuci pe care le mai